Al cincilea mister de lumină. Înfiinţarea Euharistiei

Înfiinţarea Euharistiei

Înainte de sărbătoarea Paştelui Isus, ştiind că a venit ceasul său de a trece din această lume la Tatăl, după ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit (In 13, 1)

Cobora noaptea asupra lumii pentru că vechile rituri, semnele antice ale milostivirii infinite a lui Dumnezeu faţă de omenire erau pe punctul de a se realiza pe deplin, deschizând calea la o nouă auroră, Paştele cel nou. Euharistia a fost instituită noaptea, ca pregătire a zorilor Învierii.

Isus a rămas în Euharistie din iubire..., pentru tine.

—A rămas pentru a şti cum îl vor fi primit oamenii... şi cum îl primeşti tu.

—A rămas, pentru ca să te hrănească din ea, pentru ca tu să-l vizitezi şi să-i povesteşti lucrurile tale şi, vizitându-l în rugăciune lângă Tabernacol şi în primirea Sacramentului, să te îndrăgosteşti în fiecare zi mai mult, şi să faci astfel ca alte suflete – multe! – să urmeze aceeaşi cale.

Copil bun: îndrăgostiţii, pe acest pământ, cum sărută florile, scrisoarea, amintirea celor pe care îi iubesc!...

—Şi tu, vei putea oare să uiţi că eşti mereu aproape de... El!? Vei uita... că-l poţi mânca?

—Doamne, fă ca eu să mă mai întorc zburând lin! Să fie mereu luminat de razele Soarelui divin – Cristos – în Euharistie!, ca zborul meu să nu se întrerupă, până îşi găseşte odihna Inimii tale!

Sfântul Rozariu, Adaos, al cincilea mister de lumină

Să începem de acum să-i cerem Duhului Sfânt să ne pregătească să înţelegem orice gest şi orice cuvânt al lui Isus: pentru că vrem să trăim din viaţa supranaturală, pentru că Domnul ne-a arătat voinţa sa de a ni se dărui ca hrană pentru suflet, şi pentru ca să recunoaştem că El singur are cuvintele vieţii veşnice (In 6, 69).

Credinţa ne face să mărturisim cu Simon Petru: Noi am crezut şi cunoscut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu (In 6, 70). Şi este tocmai această credinţă, unită cu devoţiunea noastră, care în momente atât de importante ne îndeamnă să imităm curajul lui Ioan: de a ne apropia de Isus şi de a aşeza capul pe pieptul Învăţătorului (vezi In 13, 25), al aceluia care iubea cu ardoare pe ai săi şi – abia am auzit – i-a iubit până la sfârşit.

Gândiţi-vă la experienţa atât de umană a bunului rămas a două persoane care se iubesc. Ar vrea să stea mereu împreună, însă datoria – o oarecare datorie – îi constrânge să se despartă. Ar visa să rămână uniţi, dar nu pot. Şi astfel iubirea umană, care pe cât este de mare este mereu limitată, recurge la un simbol: cele două persoane, înainte de a se despărţi, schimbă între ei o amintire, poate o fotografie, cu o dedicaţie atât de înflăcărată, că ar putea să ardă fotografia. Nu pot să facă mai mult, pentru că puterea creaturilor nu este la înălţimea voinţei lor.

Dar ceea ce noi nu putem să facem, o poate face Domnul. Isus Cristos, Dumnezeu perfect şi Om perfect, nu ne lasă un simbol, ci realitatea: ni se lasă pe sine însuşi. Se va întoarce la Tatăl, şi în acelaşi timp va rămâne cu oamenii. Nu ne va lăsa numai un cadou, care să ne reamintească amintirea Lui, o imagine destinată să dispară cu timpul, ca fotografia care foarte repede rămâne decolorată, îngălbenită şi lipsită de semnificaţie pentru cei care nu au fost protagonişti ai acelui moment de afecţiune. Sub chipul pâinii şi al vinului este El, prezent real: cu Trupul său, Sângele său, Sufletul său şi Dumnezeirea sa.

Este Isus care trece, 83

Liturghia, centrul vieţii interioare

Trebuie să iubim, înainte de toate, Sfânta Liturghie, care trebuie să fie centrul zilei noastre. Dacă se trăieşte bine Liturghia, cum este posibil apoi, pentru tot restul zilei, de a nu avea gândul la Dumnezeu, de a nu avea voinţa de a rămâne în prezenţa sa pentru a munci cum muncea El şi să iubim cum iubea El? Să învăţăm deci să-i mulţumim Domnului care rămâne în tabernacol. Vă voi spune că pentru mine tabernacolul este ca Betania: locul liniştit de pace unde este Cristos, unde putem să-i povestim preocupările noastre şi greutăţile noastre, aspiraţiile noastre şi bucuriile noastre, cu aceeaşi simplitate, aceeaşi spontaneitate cu care îi vorbeau prietenii săi Marta, Maria şi Lazăr. Iată pentru ce mă bucur parcurgând străzile unor oraşe sau sate, când descopăr, chiar şi de departe, profilul unei biserici: este un alt tabernacol, o altă ocazie ca sufletul să fugă, cu dor, lângă Domnul în Sfântul Sacrament.

Este Isus care trece, 154