În zilele acelea, s-a dus pe munte să se roage şi a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli: pe Simon, pe care l-a numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, pe Iacob şi Ioan, pe Filip şi Bartolomeu, pe Matei şi Toma, pe Iacob, fiul lui Alfeu, şi pe Simon numit Zelotul, pe Iuda, fiul lui Iacob, şi pe Iuda Iscariot, care a devenit trădător. (Lc 6, 12-16)

Mă încurajează atât de mult să reconsider un fapt relatat punct cu punct în paginile evangheliei: chemarea primilor doisprezece. Să-l medităm cu calm, cerându-le martorilor sfinţi ai Domnului să ne ajute să-l urmăm pe Cristos cum au făcut ei.

Acei primi apostoli, pentru care am o mare devoţiune şi afecţiune, dacă îi judecăm după criterii umane erau prea puţin lucru. Cât priveşte poziţia socială – cu excepţia lui Matei, care desigur o ducea bine, dar a lăsat totul când Isus i-a cerut – erau pescari: trăiau de azi pe mâine, obosindu-se noaptea pentru a-şi procura traiul lor.

Dar poziţia socială este mai puţin importantă. Nu erau culţi, şi nici prea inteligenţi, cel puţin în privinţa înţelegerii realităţilor supranaturale. Până şi exemplele şi parabolele cele mai simple erau de neînţeles pentru ei şi trebuiau să recurgă la Învăţător: Domine, edissere nobis parabolam, Doamne, explică-ne parabola. Când Isus cu o metaforă face aluzie la aluatul farizeilor, cred că îi ceartă pentru că nu au cumpărat pâine.

Sunt săraci şi ignoranţi. Totuşi nu sunt nici simpli nici puri. Cu toată îngustimea lor de vedere, sunt ambiţioşi. Îi găsim de mai multe ori discutând despre cine va fi mai mare când Isus – după mentalitatea lor – va instaura pe pământ împărăţia definitivă a lui Israel. Discută şi se înflăcărează în momentul sublim în care Isus este gata să se jertfească pentru omenire, în reculegerea din cenacol.

Credinţă au puţină. Însuşi Isus o afirmă. L-au văzut înviind morţii, vindecând tot felul de boli, înmulţind pâinea şi peştii, domolind furtuna, alungând diavolii. Numai Petru, ales drept cap, ştie să răspundă cu promptitudine: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Totuşi este o credinţă pe care el o interpretează în felul său, şi de aceea îşi permite să ţină piept lui Isus ca să nu se dea ca răscumpărare pentru oameni.

Isus trebuie să-i răspundă: Pleacă de la mine, Satană! Tu eşti pentru mine un scandal, pentru că nu te gândeşti după Dumnezeu, ci după oameni! (...).

Aceşti oameni cu credinţă puţină, poate excelau în a-l iubi pe Isus? Îl iubeau, fără îndoială, cel puţin cu cuvintele. Uneori se lăsau târâţi de entuziasm: Să mergem şi noi să murim cu el. Însă în momentul încercării fug toţi, în afară de Ioan care iubea cu adevărat, prin fapte. Numai acest adolescent, cel mai tânăr dintre apostoli, rămâne lângă Cruce. Ceilalţi nu aveau o iubire tare ca moartea.

Aceştia erau discipolii aleşi de Domnul; aşa apăreau înainte ca, plini de Duhul Sfânt, să devină coloane ale Bisericii. Sunt oameni obişnuiţi, cu defectele lor, slăbiciunile lor, vorba lor mai lungă decât faptele. Şi totuşi Isus îi cheamă pentru a face din ei pescari de oameni, corăscumpărători şi administratori ai harului lui Dumnezeu.

Ceva asemănător ni s-a întâmplat şi nouă.

Este Isus care trece, 2-3