Bartimeu

Şi au venit la Ierihon. Pe când ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu...

Şi au venit la Ierihon. Pe când ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea la marginea drumului. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: "Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!" (Mc 10, 46-47)

„Vă sfătuiesc să meditaţi cu calm clipele care preced minunea, pentru a întipări bine în mintea voastră o idee precisă: Cât sunt de diferite sărmanele noastre inimi în comparaţie cu Inima milostivă a lui Isus! O idee care vă va fi mereu utilă, în special în ceasul încercării, dar şi când trebuie să dăm un răspuns generos în ocupaţiile obişnuite şi în ocaziile eroice.

Mulţi îl certau pentru a-l face să tacă (Mc 10, 48). Cum s-a întâmplat cu tine când ai avut senzaţia că Isus trecea alături de tine. Inima bătea foarte tare în tine, şi chiar şi tu ai început să strigi, smuls dintr-o nelinişte intimă. Şi prietenii, obiceiurile, comoditatea, ambientul..., toţi te sfătuiau: Taci, nu striga! Pentru ce să-l chemi pe Isus? Nu-L incomoda!

Dar sărmanul Bartimeu nu a dat ascultare, dimpotrivă insista cu mai multă energie: Fiul lui David, ai milă de mine! Domnul care l-a auzit din primul moment, îl lăsă să persevereze în rugăciunea sa. Cum face cu tine. Isus simte prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Ne vrea convinşi că avem nevoie de el; ne vrea insistenţi în rugăciune, încăpăţinaţi, ca acel orb care s-a oprit pe calea care ieşea din Ieriho.

(...) Atunci Isus s-a oprit şi a spus: Chemaţi-l. Unii dintre cei mai buni care îl înconjurau au spus orbului: Curaj! Ridică-te, te cheamă! (Mc 10, 49). Este vocaţia creştină! Însă chemarea lui Dumnezeu nu este una singură. Ci, Domnul ne caută în orice moment: Ridică-te – ne spune – ieşi din lenea ta, din comoditatea ta, din egoismul tău meschin, din problemele mici ale tale fără importanţă. Dezlipeşte-te de pământ, tu care stai pe el plat, meschin, diform. Câştigă înălţime, greutate, volum şi viziune supranaturală.

Acel om, aruncând mantaua, a sărit în picioare şi a venit la Isus (Mc 10, 50). A aruncat mantaua! Nu ştiu dacă te-ai aflat vreodată în zona de război. Mie mi s-a întâmplat, cu mulţi ani înainte, de a trece uneori pe câmpul de bătălie, la puţine ore după sfârşitul unui lupte; şi acolo, părăsiţi pe sol, erau cuverturi, ploşti şi raniţe pline de amintiri de familie: scrisori şi fotografii ale persoanelor dragi...! Şu nu aparţineau celor învinşi; erau ale învingătorilor! Toate acele lucruri constituiau o piedică pentru a alerga mai rapid să cucerească poziţiile duşmane. Ca pentru Bartimeu, pentru a alerga după Cristos.

Să nu uităm că pentru a ajunge până la Cristos este necesară jertfa; să aruncăm tot ceea ce ne împiedică, învelitoare, raniţe, ploşti. Astfel tu trebuie să avansezi în lupta pentru gloria lui Dumnezeu, în această luptă de iubire şi de pace cu care vrem să extindem împărăţia lui Cristos. Pentru a sluji Biserica, pe Pontiful Roman şi sufletele, trebuie să fii gata de a renunţa la tot ceea ce împiedică; să rămâi fără învelitoare care este adăpost în nopţile reci; fără acele amintiri de familie; fără răcorirea apei. Lecţie de credinţă, lecţie de iubire. Pentru că Isus este iubit aşa.

Şi imediat începe un dialog divin, un dialog minunat, mişcător şi arzător, pentru că în acest moment tu şi eu suntem Bartimeu. Isus mişcă buzele sale divine şi întreabă: Quid tibi vis faciam?, Ce vrei să-ţi fac? Şi orbul către el: Învăţătorule, ca eu să văd! (Mc 10, 51). Este atât de logic!

Şi tu, vezi bine? Nu ţi s-a întâmplat uneori ca orbului din Ieriho? Nu pot să fac mai puţin decât să reamintesc că, meditând cu mulţi ani înainte acest pasaj, şi presimţind că Isus aştepta de la mine ceva – nu ştiam ce – am compus rugăcinuii jaculatorii: Doamne ce vrei? Ce îmi ceri? Presimţeam că îmi cerea ceva nou, şi fraza: Rabboni, ut videam – Învăţătorule, să văd – m-a pus să-l invoc pe Cristos într-o continuă rugăciune: Doamne, să se împlinească ceea ce tu îmi ceri.

(...) Dar să ne întoarcem la scena care se dezvoltă la ieşirea din Ieriho. Acum Cristos vorbeşte cu tine. Îţi spune: Ce vrei de la mine? Fă ca eu să văd! Şi Isus: Mergi, credinţa ta te-a salvat. Şi îndată redobândind vederea a început să-l urmeze pe cale (Mc 10, 42)

A-l urma pe Isus de-a lungul drumului. Tu ai înţeles ceea ce Domnul îţi propunea şi te-ai hotărât să-l însoţeşti de-a lungul drumului. Caută să mergi pe urmele sale, să te îmbraci cu hainele lui Cristos, să fii Cristos tu însuţi: credinţa ta, atunci, credinţa în lumina pe care Domnul îţi va comunica, trebuie să se arate în fapte şi în jertfă. Nu te înşela, nu te gândi că descoperi căi noi.

Credinţa pe care El ne-o cere este aceasta: a ţine pasul cu fapte pline de generozitate, smulgând, îndepărtând de la noi tot ceea ce ne împiedică”

Prietenii lui Dumnezeu, 195-198