Euharistia

Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: "Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea".

Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: "Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea". La fel a făcut cu potirul, după cină, zicând: "Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi. (Lc 22, 19-20)

„Gândiţi-vă la experienţa atât de umană a rămasului bun a două persoane care se iubesc. Ar vrea să stea împreună, însă datoria – o oarecare datorie – îi constrânge să se despartă. Ar visa să rămână uniţi, dar nu pot. Şi astfel iubirea umană, care oricât de mare este mereu limitată, recurge la un simbol: cele două persoane, înainte de a se despărţi, îşi schimbă o amintire, poate o fotografie, cu o dedicaţie atât de aprinsă, că ar putea arde hârtia. Nu pot să facă mai mult, pentru că puterea creaturilor nu este la înălţimea voinţei lor.

Dar ceea ce noi nu putem face, poate să ne facă Domnul. Isus Cristos, Dumnezeu perfect şi Om perfect, nu ne lasă un simbol, ci realitatea: ni se lasă pe sine însuşi. Se va întoarce la Tatăl, şi în acelaşi timp va rămâne cu oamenii. Nu ne va lăsa numai un cadou, care să ne amintească de El, o imagine destinată să dispară cu timpul, ca fotografia care foarte repede rămâne decolorată, îngălbenită şi lipsită de semnificaţie pentru cei care nu au fost protagonişti ai acelui moment de afecţiune. Sub speciile pâinii şi vinului este El, prezent real: cu Trupul său, Sângele său, Sufletul său şi Divinitatea sa”.

Este Isus care trece, 83

„Minunea reînnoită constant a Sfintei Euharistii are în sine toate caracteristicile proprii de a acţiona ale lui Isus. Dumnezeu perfect şi Om perfect, Domn al Cerului şi al pământului, El ni se dăruieşte pentru a fi susţinerea noastră în chipul cel mai natural şi mai obişnuit. Aşteaptă iubirea noastră de două mii de ani. Este atât, dar este puţin, pentru că atunci când este iubire timpul zboară.

Îmi vine în memorie unul din cântecele lui Alfons cel Înţelept în care se povesteşte legenda unui călugăr care, în simplitatea sa, a rugat-o pe Maica Domnului de a putea contempla Cerul, chiar şi numai o clipă. Fecioara i-a ascultat dorinţa şi bunul călugăr este dus în Paradis. La întoarcere, nu recunoaşte pe nimeni dintre aceia care rămaseră în mânăstire. Contemplaţia sa, pe care a crezut-o foarte scurtă, a durat trei secole. Trei secole sunt un nimic pentru o inimă îndrăgostită. Eu îmi explic în acelaşi fel cei două mii de ani de aşteptare a lui Isus în Euharistie. Este aşteptarea lui Dumnezeu, care ne iubeşte, ne caută, ne acceptă cum suntem: cu limitele noastre, egoismele noastre, nestatornicia noastră; şi totuşi capabili de a descoperi iubirea sa infinită şi dăruindu-ne lui în întregime (...).

Minune a iubirii. Iată cu adevărat pâinea fiilor: Isus, Primul Născut al Tatălui Veşnic. El ni se oferă ca hrană. El însuşi, care aici pe pământ ne hrăneşte, ne aşteaptă în Cer pentru a ne face comesenii săi, împreună moştenitori şi tovarăşi în cetatea sfinţilor, pentru că cine se hrăneşte cu Cristos va muri de moartea pământească şi temporală, dar va trăi veşnic, pentru că Isus este viaţa care nu piere.

(...) Isus se ascunde în Preasfântul Sacrament al altarului pentru a ne încuraja să-l vizităm, pentru a fi hrana noastră, pentru a face din noi una cu El. Spunând: fără mine nu puteţi face nimic, nu a condamnat pe creştin la ineficacitate, nici nu l-a obligat la o căutare penibilă şi arzătoare a Persoanei sale. A rămas în mijlocul nostru, complet disponibil. Când ne reunim în faţa altarului pentru Sfânta Liturghie, când contemplăm Ostia Sfântă din monstranţă sau îl adorăm ascuns în tabernacol, trebuie să întărim credinţa noastră, să ne gândim la existenţa nouă care ne este dăruită şi să fim mişcaţi în faţa iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu (...).

Vă voi spune că pentru mine tabernacolul este ca Betania: locul liniştit de pace unde este Cristos, unde putem să-i povestim preocupările noastre, greutăţile noastre, aspiraţiile noastre şi bucuriile noastre. Cu aceeaşi simplitate, aceeaşi spontaneitate cu care îi vorbeau prietenii săi Marta, Maria şi Lazăr. Iată pentru ce mă bucur parcurgând străzile vreunui oraş sau sat, când descopăr, chiar şi la distanţă, profilul unei biserici: este un alt tabernacol, o altă ocazie pentru ca sufletul să fugă, cu dorinţa, lângă Domnul în Sfântul Sacrament”.

Este Isus care trece, 151-154