Familia şi munca: Subdiviziunea îndatoririlor

Sunt convins, de aceea, că fie bărbatul fie femeia trebuie pe drept să se simtă protagonişti ai istoriei mântuirii, dar în mod reciproc complementar

Egalitatea esenţială între bărbat şi femeie cere şi o conştiinţă clară a rolului complementar pe care unul şi alta sunt chemaţi să dezvolte în edificiul Bisericii şi în progresul societăţii civile: pentru că nu fără motiv Dumnezeu i-a creat bărbat şi femeie. Această diversitate nu este privită în sens patriarhal, ci în toată profunditatea sa, atât de bogată de nuanţe şi consecinţe, care îl eliberează pe bărbat de ispita de a masculiniza Biserica şi societatea; şi pe femeie de ispita de a considera misiunea sa în Poporul lui Dumnezeu şi în lume ca o simplă revendicare a dreptului de a participa la activităţi care până acum le-a înfăptuit numai bărbatul, dar pe care femeia este în stare să le desfăşoare la fel de bine. Sunt convins, de aceea, că fie bărbatul fie femeia trebuie pe drept să se simtă protagonişti ai istoriei mântuirii, dar în mod reciproc complementar.

(Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Conversații, 14)

Prioritatea familiei

Înainte de toate, mi se pare oportun să nu contrapun cele două cadre pe care le-am amintit. Ca în viaţa bărbatului, şi în cea a femeii, dar cu caracteristici foarte deosebite, focarul şi familia vor ocupa mereu un loc eminent: este evident că a se dedica îndatoririlor familiare constituie un mare rol uman şi creştin. Totuşi acesta nu exclude posibilitatea de a dezvolta alte activităţi profesionale – chiar şi cea domestică este o activitate profesională – în oricare din slujbele şi îndatoririle vrednice existente în societatea în care se trăieşte. Este uşor de înţeles ce se înţelege accentuând astfel problema; mă gândesc însă că dacă se insistă prea mult asupra contrapoziţiei sistematice dintre casă şi activităţile externe, şi se limitează să se pună accentul de la un termen la altul, s-ar putea ajunge, de la un punct de vedere social, la o eroare mai mare decât cea care se încearcă de a corecta, ceea ce ar fi de altfel mai grav ca femeia să abandoneze munca din casă.

(Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Conversații, 87)

Diviziunea interioară în multele ocupaţii

Asemenea senzaţie, foarte reală, derivă adesea, mai mult decât de limitările adevărate şi proprii – pe care toţi le avem, pentru că suntem fiinţe umane – din lipsa de idealuri bine determinate, asemenea de a da sens unei vieţi întregi, sau şi de o mândrie inconştientă: de multe ori am vrea să fim cei mai buni în toate ramurile şi în toate nivelurile. Şi deoarece aceasta nu este posibilă, se naşte o stare de nelinişte şi de dezorientare sau de-a dreptul de repugnanţă şi de descurajare: nu se reuşeşte să fim atenţi la toate; nu se ştie la ce să se decidă şi se sfârşeşte prin a nu reuşi nimic. Într-o asemenea situaţie, sufletul rămâne expus invidiei şi caută refugiu în fantezie, care îndepărtează de realitate şi se termină cu adormirea voinţei. Este ceea ce am numit adesea mistica lui măcar, alcătuită de vise vane şi de idealismi false: măcar de n-aş fi căsătorit, măcar de-aş fi avut o altă muncă, măcar de aş fi avut o sănătate mai bună, sau mai puţini ani sau mai mult timp la dispoziţie! Remediul (costisitor, ca orice lucru de valoare) constă în a căuta centrul adevărat al vieţii umane, cel care poate da la toţi locul drept, o ordine şi un sens; raportul cu Dumnezeu printr-o viaţă interioară autentică. Dacă trăim în Cristos avem în El centrul nostru, descoperim sensul misiunii încredinţate nouă, avem un ideal uman care devin divin, noi orizonturi şi speranţe noi ni se deschid în faţă, şi ajungem până la a sacrifica cu bucurie nu deja acest sau acel aspect al activităţii noastre, ci viaţa întreagă, dându-le astfel, în mod paradoxal, împlinirea cea mai profundă.

(Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Conversații, 88)

Remediul: ordinea şi idealurile

Problema care se întâlneşte la femeie, nu este exclusivă: deşi în împrejurări diferite, mulţi oameni experimentează de multe ori o situaţie asemănătoare. Rădăcina de obicei este aceeaşi: lipsa unui ideal profund, care poate fi descoperit numai la lumina lui Dumnezeu.

Totuşi trebuie să punem în practică şi mici remedii, care par banale, dar nu sunt de fapt: dacă au multe lucruri de făcut, trebuie stabilită o ordine, a se organiza. Multe din dificultăţi se nasc din lipsa de ordine, de a nu fi dobândit această calitate. Există femei care fac multe lucruri, şi toate bune, pentru că au ştiut să se organizeze, impunând cu energie o ordine la multitudinea îndatoririlor. Au ştiut să observe în orice ocazie ceea ce trebuiau să facă în acel moment, fără a se perturba cu gândul de ceea ce ar fi venit după aceea sau de ceea ce poate ar fi putut să facă mai întâi. Altele în schimb se lasă oprimaţi de multele lucruri de făcut, şi astfel nu fac nimic.

(Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Conversații, 88)

Egalitate şi diversitate

Dezvoltarea, maturitatea, emanciparea femeii nu trebuie să însemne un pretext de egalitate – de uniformitate – în privinţa bărbatului, o imitare a modelelor masculine: aceasta pentru femeie nu ar fi o cucerire, ci mai degrabă o pierdere, şi nu pentru că ea valorează mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Sub profilul esenţial – trebuie să avem o recunoaştere juridică fie civilă fie bisericească – se poate vorbi pe drept de egalitatea în drepturi, pentru că femeia are în acelaşi fel cu bărbatul demnitatea de persoană şi de fiică a lui Dumnezeu. Dar de la bază de egalitate fundamentală, fiecare trebuie să considere ceea ce îi este propriu; emanciparea trebuie deci să semnifice pentru femeie posibilitatea reală de dezvoltare deplină a virtualităţilor proprii: cele pe care ea le posedă în singurătatea ei, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea în faţa dreptului, paritatea în faţa legii, nu suprimă ci dimpotrivă presupun şi promovează această diversitate, care este apoi bogăţie pentru toţi.

(Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Conversații, 87)

Educarea copiilor, o îndatorire în comun

Este necesar ca părinţii să găsească timp de a sta cu copiii şi să vorbească cu ei. Copiii sunt lucrul lor cel mai important: mai mult decât afacerile, mai mult decât munca, mai mult decât distracţia. În aceste conversaţii trebuie să-i ascultăm cu atenţie, să ne sforţăm să-i înţelegem, să ştim să recunoaştem partea de adevăr – sau tot adevărul – care poate să fie în unele rebeliuni ale lor. Şi în acelaşi timp trebuie să-i ajutăm să le îndrumăm drept temerile şi aspiraţiile, urmărindu-i să reflecteze asupra realităţii lucrurilor şi să judece ei. Nu este vorba de a impune o linie determinată de conduită, ci de a arăta motivele, supranaturale şi umane, pe care le recomandă. Într-un cuvânt, este vorba de a respecta libertatea lor, pentru că nu este o adevărată educaţie fără responsabilitate personală, nici responsabilitate fără libertate. (Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Este Isus care trece, 27)

A trăi prezentul

Preocupări?... Eu, ţi-am spus, nu am preocupări, pentru că am multe ocupaţii.

(Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Brazdă, 511)

A sosi la toţi

Treci printr-o perioadă critică: străbate o oarecare teamă: greutăţi pentru adaptarea planului tău de viaţă; o muncă copleşitoare: cele douăzeci şi patru de ore ale zilei nu îţi ajung pentru a-ţi îndeplini toate obligaţiile.

—Ai încercat să urmezi sfatul Apostolului: totul să petreacă în armonie şi în ordine? Altfel spus, în prezenţa lui Dumnezeu, cu El, prin El şi numai pentru El. (Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Brazdă, 512)