Monseniore, prezenţa femeii în viaţa socială devine mereu mai amplă, chiar dincolo de ambientul familiar în care ea s-a mişcat aproape exclusiv până acum: Ce gândiţi despre această evoluţie? Şi care sunt, după dumneavoastră, caracteristicile de bază pe care femeia trebuie să le posede pentru împlinirea misiunii care le este desemnată?

Înainte de toate, mi se pare oportun de a nu contrapune cele două ambiente la care v-aţi referit. Ca în viaţa bărbatului, şi în cea a femeii, dar cu caracteristici foarte deosebite, căminul şi familia vor ocupa mereu un loc eminent: este evident că a se dedica datoriilor familiare constituie un mare rol uman şi creştin. Totuşi aceasta nu exclude posibilitatea de a dezvolta alte activităţi profesionale – şi cea domestică este o activitate profesională – în oricare din misiunile şi datoriile existente în societatea în care trăim. Este uşor de înţeles ce se intenţionează punând astfel problema; mă gândesc însă că se insistă prea mult asupra contrapoziţiei sistematice între casă şi activităţi externe, şi se limitează la a pune accentul de la un termen la altul, s-ar putea ajunge, dintr-un punct de vedere social, la o eroare mai mare de cât cea care încearcă de a corecta, întrucât ar fi fără îndoială mai grav ca femeia să abandoneze munca din casă.

Nu mai puţin pe plan personal se poate afirma, în mod unilateral, că femeia poate atinge propria perfecţiune numai în afara familiei: ca şi cum timpul pe care ea îl dedică familiei ar fi un timp furat din dezvoltarea şi maturitatea personalităţii sale. Căminul – oricare ar fi el, pentru că şi femeia necăsătorită trebuie să aibă un cămin – este un ambient deosebit de propice pentru dezvoltarea personalităţii. Motivul mai mare de demnitate a femeii va fi mereu constituit de grija dăruită familiei; prin grija faţă de soţ şi fii sau, pentru a vorbi în termeni mai generali, prin datoria proprie pentru a crea în jurul ei un ambient primitor şi formativ, femeia realizează aspectul cel mai de neînlocuit al misiunii sale, şi în consecinţă poate atinge tocmai aici perfecţiunea sa personală.

Cum am spus deja, aceasta nu se opune la alte aspecte ale vieţii sociale, inclusiv politica, de exemplu. Chiar şi în aceste sectoare, femeia – ca persoană, şi cu caracteristicile proprii ale feminităţii sale – poate aduce o mare contribuţie; şi reuşeşte în măsura în care este pregătită de un punct de vedere uman şi profesional. Atât familia, într-adevăr, cât şi societatea, au nevoie de contribuţia ei specială, care nu este deloc secundară.

Dezvoltare, maturitate, emancipare a femeii nu trebuie să semnifice o pretinsă egalitate – de uniformitate – în privirile bărbatului, o „imitare” a modelelor masculine: aceasta pentru femeie nu ar fi o cucerire, ci mai degrabă o pierdere, şi nu pentru că ea ar valora mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Sub profilul esenţial – care trebuie să aibă o recunoaştere juridică fie civilă fie bisericească – se poate vorbi pe drept de „egalitatea de drepturi”, pentru că femeia are acelaşi fel ca bărbatul demnitatea de persoană şi de fiică a lui Dumnezeu. Dar de la această bază de egalitate fundamentală, fiecare trebuie să privească la ceea ce îi este propriu; emanciparea semnifică deci pentru femeie posibilitatea reală de a dezvolta pe deplin propriile virtualităţi; cele pe care ea le posedă în singularitatea sa, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea în faţa dreptului, paritate în faţa legii, nu suprimă ci dimpotrivă presupun şi promovează astfel de diversitate, care este apoi bogăţie pentru toţi.

Femeia este chemată să aducă familiei, societăţii civile, Bisericii, ceva caracteristic care le este propriu şi pe care numai ea o poate da: blândeţea sa delicată, generozitatea ei neobosită, iubirea ei pentru lucrurile concrete, inspiraţia ei, capacitatea sa de intuiţie, pietatea sa profundă şi simplă, tenacitatea sa... Feminitatea nu este autentică dacă nu ştie să culeagă frumuseţea acestui aport de nesubstituit şi nu dă viaţă din propria viaţă.

Pentru a împlini această misiune femeia trebuie să dezvolte propria personalitate, fără a se lăsa împinsă de un spirit naiv de imitare care s-ar sfârşi aproape totdeauna prin a o aşeza într-o situaţie de inferioritate şi ar umili posibilităţile sale cele mai originale. Dacă se formează bine, cu autonomie personală, cu autenticitate, ea va realiza eficace opera sa, misiunea la care se simte chemată, oricare ar fi ea: viaţa sa, munca sa, vor fi cu adevărat constructive şi rodnice, bogate de semnificaţie, fie că parcurge zilele proprii dăruită soţului şi copiilor, fie că, renunţând la căsătorie din motive nobile, ea a decis să se dedice în întregime la alte obligaţii. Fiecare pe calea sa, fidelă la vocaţia sa umană şi divină, poate realiza, cum de fapt se întâmplă, personalitatea feminină în întreaga ei plinătate. Să nu uităm că Sfânta Fecioară, Mama lui Dumnezeu şi Mama oamenilor, nu numai că este un model, dar şi dovada valorii transcendentale pe care o poate lua o viaţă aparent irelevantă.

Colocvii cu Monseniorul Escrivá de Balaguer, 14