Împrejurări dificile în viaţa conjugală

Munca femeii căsătorite, proiecţia sa socială, sensul vocaţional al căsătoriei, numărul de copii, sterilitatea cuplului, separarea soţilor, certurile şi divergenţele, conflictul între generaţii, educaţia în credinţă, orientarea copiilor, "căsătoria de probă", monotonia căminului, confortul şi sobrietatea etc.

Mons. Escrivá de Balaguer a avut cuvinte de alinare pentru cei care treceau prin împrejurări dificile. I-a ajutat, cel puţin, să le depăşească, atunci când nu era omeneşte posibil să se găsească o soluţie. Acel interviu cu directoarea revistei Telva oferă o mostră foarte completă - care merită recitită - a atitudinii sale faţă de gama variată de situaţii care pot apărea în viaţa conjugală: munca femeii căsătorite, proiecţia sa socială, sensul vocaţional al căsătoriei, numărul de copii, sterilitatea cuplului, separarea soţilor, certurile şi divergenţele, conflictul între generaţii, educaţia în credinţă, orientarea copiilor, "căsătoria de probă", monotonia căminului, confortul şi sobrietatea etc. Probabil că este corect să admitem că lipseşte o singură întrebare, cea care i s-a pus la Sao Paulo, în mai 1974:

- Sunt astăzi, din păcate, multe familii compuse din persoane divorţate. Care ar trebui să fie atitudinea unui catolic fervent faţă de aceste familii şi faţă de copiii acestor familii?

- În primul rând, înţelegere, copiii mei. Nu obţinem nimic tratând rău oamenii. Dacă sunt suflete care au nevoie de ajutor, un sfat bun, un cuvânt afectuos, nu o să îi tratăm rău. Sunt bolnavi în spirit, ca şi cei care sunt bolnavi la minte sau la trup.

În primul rând: să nu îi trataţi rău.

În al doilea rând, dacă ei întreabă: ce crezi despre situaţia mea?, un răspuns clar: lamentabilă! Îmi pare foarte rău, dar este lamentabilă. De ce să minţim? Dar nu dispera, cu voia lui Dumnezeu se va putea îndrepta. Cum de obicei sunt probleme sentimentale şi sunt implicaţi copiii, este dificil. De multe ori, se rezolvă astfel de situaţii; şi, la sfârşitul vieţii, se rezolvă totdeauna.

Să nu îi trataţi rău niciodată. Clar? Iar pe copiii acestor persoane, ajutaţi-i în ceea ce puteţi. Să nu le fie ruşine, deşi aceste biete creaturi nu pot fi prea satisfăcute. Este un şoc imens, dar acesta este un motiv în plus să îi tratăm bine, cu afecţiune, cu un sentiment supranatural, şi ca să le arătăm că suntem creştini. Aşa cum suntem oameni, în primul rând; iar apoi suntem creştini. În primul rând, suntem oameni; iar apoi vine, cu Botezul, harul de a fi copii ai lui Dumnezeu. În viaţă, în relaţiile voastre cu oamenii, trebuie să se remarce aceste două calităţi: virtuţile omeneşti şi virtuţile supranaturale. Caracterul tău afectuos şi cordial, pentru că eşti o persoană delicată, şi, în plus, medicamentul supranatural al sfaturilor tale bune de creştin şi al exemplului tău personal.

Citat de Salvador Bernal, Însemnări despre viaţa Fondatorului Opus Dei, pag. 61-62