Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole (Mt 13, 34)

Isus nu limitează dialogul său la un grup mic, restrâns: vorbeşte cu toţi. Cu femeile sfinte, cu mulţimile întregi; cu reprezentanţii claselor înalte ale lui Israel ca Nicodim, şi cu vameşi ca Zaheu, cu persoane care se considerau observanţi, şi cu păcătoşi ca samariteana, cu cei bolnavi şi cu cei sănătoşi; cu cei săraci, pe care îi iubea din toată inima; cu doctorii legii şi cu păgânii, a căror credinţă o laudă mai mult decât cea a lui Israel; cu bătrânii şi cu copiii.

Isus nu neagă nimănui cuvântul său, şi este un cuvânt care vindecă, care mângâie, care luminează. De câte ori am meditat şi am făcut să mediteze acest stil apostolic al lui Cristos, uman şi divin în acelaşi timp, bazat pe prietenie şi încredere!

Amintiţi-vă de conversaţia cu samariteana. Ce minunat este modul de a vorbi al lui Cristos! Ştie să spună lucrurile astfel ca acea femeie, din păcătoasă, să treacă la vestirea adevărului: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce eu am făcut. Să fie oare Mesia? Au ieşit atunci din cetate şi au mers la el. Da, fiicele şi fiii mei, dialogul lui Cristos nu este un joc de iluzii, nici un exerciţiu mental van; este cuvântul de adevăr care aprinde şi arde cu focul divin.

Isus vorbeşte mereu cu iubire. Compătimeşte durerea văduvei din Nain, mizeria leproşilor; are milă, mai ales, de păcătos. Isus este expert în delicateţe, a spune cuvântul care încurajează, corespunde la prietenie cu prietenie: ce conversaţii în casa din Betania cu Lazăr, cu Marta, cu Maria!

Dar Isus ştie să fie şi exigent, ştie să pună pe oameni în faţa datoriilor lor, riscând de a nu fi ascultat. Vedeţi cum se manifestă inima lui Isus în privinţa tânărului bogat, care se apropie de el într-o oarecare ocazie: Isus l-a privit cu iubire, în timp ce îi cere despărţirea de bogăţii. Qui contristatus in verbo abiit moerens, acel tânăr a plecat trist, pentru că cuvântul lui Dumnezeu – când nu este primit – devine amar ca fierea.

De aceea, nu este suficient să vorbim; trebuie să acţionăm, trebuie să punem în practică învăţătura primită; altfel, dialogul – chiar şi dialogul cu Dumnezeu – nu este rodnic: pentru că nu cel ce îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri.

Isus nu este mişcat de consideraţiuni de falsă prudenţă, nici de delicateţea mincinoasă, care duc la îndulcirea spicelor de adevăr. Acceptă până şi colocviul cu farizeii, care mergeau la el ut caperent eum in sermone, pentru a-l ataca cu cuvintele pe care le-ar fi pronunţat. Dar nu ezită să spună adevărul, în a chema pe nume ceea ce nu are alt nume: Pui de vipere – exclamă – cum puteţi să spuneţi lucruri bune, voi care sunteţi răi? Alte ori el începe dialogul, chiar dacă nu este întrebat; Isus vorbeşte pentru că vede împrejur necesitatea de a învăţa, de a încerca să corecteze acele mentalităţi false: Simon, habeo tibi aliquid dicere; Simone, am ceva să-ţi spun. Isus nu înţelege dialogul ca o concesie care falsifică adevărul.

Este dispus să vorbească cu toţii, chiar şi cu cel care nu vrea să cunoască adevărul, ca Pilat: Tu dicis quia rex sum ego. Ego in hoc natus sum et ad hoc veni in mundum, ut testimonium perhibeam veritati: omnis qui este ex veritate audit vocem meam; Tu o spui; eu sunt rege. Pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: pentru a da mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr, ascultă glasul meu. Dar – când este momentul – vorbeşte fără eufemisme, chiar şi crud, şi uneori acţionează chiar cu duritate: Făcând atunci un bici din funii, a alungat pe toţi afară din templu. Să nu vă gândiţi că Domnul nostru este un Dumnezeu mânios. Este mitis et humilis corde, blând şi smerit cu inima; dar ştie că inima omului uneori este dură ca bronzul, şi că numai focul va putea să-l topească; focul iubirii, focul adevărului, focul misiunii primite de la Tatăl. De aceea, este suficientă cea mai mică picătură de bună voinţă, de dorinţă de a cunoaşte ceea ce este autentic, pentru că El se sacrifică în a ilumina, a binecuvânta, a elogia”

Lettera 14 Ottobre 1965, pe „Studi Cattolici”, (1985)