În Societatea Sacerdotală a Sf. Cruci

Eram la sfârşitul decadelor anilor ’40 şi era în ziua 3 decembrie 1949 când l-am cunoscut personal pe Fondatorul lui Opus Dei. (...) În marea sală a sufrageriei, noi alumni şedeam pe unele scaune (bănci) de-a lungul pereţilor iar în centru era o masă mare în formă de T pentru invitaţi. În capul mesei era Monsenior Escrivá împreună cu Ambasadorul, rectorul Don Jaime Flores şi alte personalităţi. Era 3 decembrie 1949, la amiază şi nu voi uita niciodată.

Prima informaţie despre Opus Dei

Despre Opus Dei am avut prima informaţie – şi foarte bună – în 1941 din cauza uneia din atâtea persecuţii suferite de sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer şi Opera sa – cea de la Barcelona.

Fiind încă seminarist, eram vicerector al seminarului din Girona, iar rectorul, Damian Estela, a primit ştirea că la Barcelona au fost daţi afară din Congregaţia mariană doi membri pe motivele că fac parte dintr-a „sectă eretică” numită Opus Dei. Aceasta era ştirea sosită la episcopul din Girona. Altceva nu ştiam.

Rectorul alarmat de apropierea în care ne aflam de Barcelona – numai 100 de km – mi-a adus la cunoştinţă ştirea. M-am oferit să merg acolo să aflu cele întâmplate.

La Barcelona stătea un preot prieten, scriitor, Ricardo Aragó, care ştia ce se întâmplase în mică lume ecleziastică. Putea să mă informeze exact. Acest preot, mai bătrân ca mine, era originar dintr-un sat apropiat de unde locuiam părinţii mei, dar trăia la Barcelona.

Luai primul tren de dimineaţă spre Barcelona, şi din gară luasem taxi spre Sarrià, partea oraşului unde locuia dr. Aragó.

A rămas surprins când mi-a deschis uşa:

—Minune! Ce te aduce aici?

—Am nevoie de o informaţie.

Şi fără nici o introducere, şezând, îi cerui să-mi vorbească despre „erezia” Opus Dei.

—Nu e o erezia, îmi zise, ci o opera mare şi de un mare viitor pentru Biserică.

M-am gândit că poate nu m-am exprimat corect cu privire la temă şi am insistat:

—Nu, domnule dr. Aragó, v-am întrebat despre erezia, care zice-se că este foarte periculoasă şi care dezorientează mai ales tineretul.

—Da, îmi repetă el, dar nu e o erezie: este o organizaţie care va avea un viitor în Biserică. Este o operă foarte bună. Atunci mi-a vorbit cu lux de amănunte cine era Fondatorul când s-a născut Opus Dei, ce voia, şi pentru ce era persecutat pe nedrept, chiar şi de lumea bună care vedea o erezie acolo unde era o chemară universală la sfinţenie, se voia să fie sfinţi în mijlocul oamenilor de tot felul – muncitori la tot ce este muncă, în viaţă de toate zilele.

Am ieşit şi prind trenul pentru Girona, cu ideea foarte clară: că Opus Dei nu numai că nu era erezie, dar era o operă bună şi de mare ajutor pentru Biserică. Rectorul Seminariului nu trebuia să-şi bată capul. I-am povestit lunga întrevedere cu toate detaliile, şi era clar ca nu avea de să se teamă, dimpotrivă să se bucure pentru faptul că Dumnezeu a ridicat ceva bun pentru Biserică.

Era în ziua de 3 decembrie 1949, la amiază, şi nu voi uita niciodată

Eram la sfârşitul decadelor anilor ’40 şi era în ziua 3 decembrie 1949 când l-am cunoscut personal pe Fondatorul lui Opus Dei.

La Roma se trăia o mare expectativă pentru Anul Sfânt 1950, când se aşteptau celebrări mari. Ambasadorul Spaniei pe lângă Sf. Scaun, don Joaquín Ruiz Jiménez a avut fericita ideea de a organiza o masă şi o întâlnire a cremei a coloniei spaniole din Roma, pentru a se discuta asupra Anului Sfânt. În aceşti ani eu eram la Roma.

În marea sală a sufrageriei, noi alumni şedeam pe unele scaune (bănci) de-a lungul pereţilor iar în centru era o masă mare în formă de T pentru invitaţi. În capul mesei era Monsenior Escrivá împreună cu Ambasadorul, rectorul Don Jaime Flores şi alte personalităţi. Era 3 decembrie 1949, la amiază şi nu voi uita niciodată.

Monseniorul Escrivá era foarte solicitat de toţi, şi mulţi îl salutau şi vorbeau cu el. M-am apropiat de el şi, deja lângă el, se întoarse spre mine: m-am prezentat şi i-am zis că vream să-i cer un sfat:

—Spune-mi fiule, ce vrei?

În câteva cuvinte i-am arătat planul şi dificultăţile mele: episcopii.

—Fiule, fii atent –îmi zise deodată, în primul rând roagă-te mult; apoi jertfeşte studiul, munca, orele… şi apoi du-te şi vorbeşte ca de la om la om şi cu încredere cu toţi episcopii şi în al patrulea rând porneşte la treabă.

Nu a adăugat nimic altceva, nici eu. I-am mulţumit pentru sfat şi m-am retras.

A rămas astfel săpat în mine ceea ce mi-a zis, au trecut ani mulţi şi-mi amintesc textual. Pe 7 ianuarie mă întorceam la Roma, fiind pusă în mişcare organizaţia pe care vroiam.

Era Anul Sfânt, strălucind cu adevărat la Roma. La jumătatea lui mai fu canonizarea sf. Anton Maria Claret, un sfânt catalan care a fost episcop în Cuba. La canonizare au mers mulţi spanioli iar ambasadorul a oferit un alt prânz în acelaşi palat Altemps – Colegiu Spaniol, persoanelor sosise cu această ocazie.

Era invitat şi Mons. Escrivá şi aceasta mi-a fost ocazie să-i mulţumesc pentru sfatul dat. Ca şi data trecută, după vizita la Sfântul Sacrament m-am apropiat de el şi-mi zise deodată: Îmi aduc aminte de tine fiule.

Şi înainte de a-i putea vorbi mă luă de un braţ şi plecarăm spre coridorul deschis care era în faţă şi ducea spre curtea interioară. Nu era nimeni. Ne-am oprit şi mă asculta cum îi mulţumeam pentru sfat, i-am povestit cele întreprinse de mine, şi că planul misionar e în plin mers.

Nu a comentat nimic. După ce am terminat eu m-a îmbrăţişat cu putere, şi începurăm să mergem în lungul coridorului. Mons. Escrivá, mergând, îmi vorbea despre o temă cu totul diferită de ceea ce i-am spus eu, chiar dacă avea ceva relaţie. Îmi vorbea despre preoţie, despre sfinţenie, despre iubirea faţă de Biserică, despre dăruirea personală, despre a-l pune pe Cristos deasupra tuturor activităţilor umane.

Am rămas ca lovit pentru că îmi dădeam seama că îmi vorbea un om al lui Dumnezeu, un preot sfânt. La capătul coridorului nu m-a lăsat; am continuat să vorbim, mergând în timp ce mă ţinea de braţ. Îmi amintesc că era cam incomod să mergem pentru că eram aproape unul de altul şi sutanele se încrucişau la fiecare pas, dar am continuat să mergem pe coridor, încet şi îmi vorbea mai departe cu cuvinte înfocate iar eu îi răspundeam silabisind.

Impresia ce mi-a făcut-o e de nedescris. Să întâlneşti fără să te aştepţi un preot sfânt care se interesa de ceea ce era în viaţa mea esenţial şi într-un mod atât de direct şi personal, a fost ceva aşa de profund încât a făcut să mă gândesc la tot felul de hotărâri.

În acel moment clerul diecezan nu putea face parte din Opus Dei. A fost posibil o lună mai târziu, la 16 iunie 1950 când Pius XII a semnat definitiva aprobarea lui Opus Dei, din care face parte indisolubilă Societatea Sacerdotală a sfintei Cruci, la care pot adera preoţi diocezani.

Atunci mi-am dat seama de acea aprobare transcendentală care avea să-mi influenţeze viaţa.

M-au pescuit

La finele studiilor mele universitare la Roma, în 1951, m-am întors la Girona, la seminarul meu.

După un an, un grup de tineri făcu o reculegere spirituală predicată de don Florencio Sánchez Bella, preot de la Opus Dei care stătea la Barcelona.

Întorşi acasă am mers la prietenul meu Enrique Salvatela care mi-a telefonat întrebându-mă la ce oră puteam să-l primesc pe preotul de la Opus Dei care tocmai ţinuse reculegerea spirituală şi dorea să vorbească cu mine.

—Uite, Enrique, îi zisei, aud vocea câteva persoane care cred că sunt cele care am fost la reculegere.

—Da, stau de vorbă cu preotul.

—Atunci vin eu acasă la tine şi nu te fac să piardă timpul. La Seminar suntem în vacanţă.

Cu mantia solemnă şi cu pălăria care se foloseau atunci am ajuns în zece minute şi mă prezentai la etajul trei din strada Sf. Clara.

—Mai bine dacă mergem acasă la mine, am casa plină.

—Îi aud şi mi se par foarte mulţumiţi.

—E grozav! Aici puteţi vorbi în voce.

Intră îndată tânărul preot don Florencio. Abia ne-am salutat, ca şi cum ne-am fi cunoscut ca mari prieteni –deşi nu ne văzusem niciodată, şi-mi zise:

—Aceşti domni au făcut aici o reculegerea spirituală. Unii sunt deja de la Opus Dei iar alţii vor să devină. Le-am cerut cin-ar putea orienta şi dirija, un preot care ar înţelege ce e Opus Dei – pentru că stau la Barcelona – şi mi-au spus Mons. Pèlach. Se pare că le cunosc toţi, Eşti de acord?

—O clipă – îi zisei.

—Ai ceva împotriva lui Opus Dei?

—Nu, nimic. Îl admir, dar îl cunosc puţin. Îmi spuneţi că sunt deja câţiva de la Opus Dei, iar alţii vor să facă parte. Ar trebui să-mi povestiţi ceva despre Opus Dei. Dacă nu, cum să-i dirijez?

—Uite, spiritualitatea acestor domni e totalmente seculară, ca aceea a unui preot diecezan (ei sunt laici).

Ca după o scuturătură zdravănă mă trezii în picioare.

—Ce e în Opus Dei pentru preoţii diecezani?

Don Florencio râse cu poftă şi îmi zise:

—Ia loc, ia loc… Şi începu să-mi povestească.

În timp ce-l ascultam foarte surprins mă gândeam că nu auzisem de aşa ceva când timp studiasem la Roma la Universitate şi am comentat cu multă convingere:

—Atunci trebuie să fie foarte mulţi preoţi diecezani în Opus Dei!

—Uite, în Opus Dei nu se dă importanţă statisticilor – se limită să-mi zică.

Trebuie recunosc că asta mi-a făcut o mare bucurie. E necesar să faci binele dar fără gălăgie (fără să-l vânturi). În realitate, apoi aflai că am fost primul preot diecezan spaniol şi în lume care am cerut să fiu admis în Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci.

Don Florencio continuă să-mi explice detalii pe care aveam să le descopăr şi pe care le ascultam cu dor. La un moment când îmi vorbea despre universalitatea Lucrării, îl întrebai:

—E prevăzut că un preot diecezan să poată merge în misiuni?

—Da, răspunse el, dar Părintele a scris într-o instrucţiune că trebuie să meargă în grup şi cu certitudinea de a avea mereu un ajutor uman şi supranatural după spiritul nostru.

Deodată, în picioare şi convins exclamai:

—Dacă-i aşa înscrie-mă.

—Nu, acum nu. Trebuie să te gândeşti bine şi să te rogi mult.

—Înscrie-mă. M-am gândit şi m-am rugat deja. L-am căutat în toată Europa.

—Şi se că l-am găsit tocmai la Girona, comentă el satisfăcut.

Am continuat să mai vorbim puţin. Apoi îmi zise că se va întoarce după opt zile şi vom mai discuta atunci. Mi-a spus să mă rog mult la Sf. Fecioară pentru chemarea mea la Opus Dei. Şi ne salutarăm. Coborând scările mi-am dat seama că nu am vorbit nimic despre conducerea spirituală a domnilor ci numai despre mine.

Mergeam iradiind de bucurie cu gândul şi imaginaţia lucrând la maximum, încât pe la jumătatea podului mă auzeam zicând clar:

—M-am pescuit!

Şi mergând repede am ajuns în grabă în faţa Tabernaculului bisericii Seminarului.

Aşteptarea

Cât m-am rugat! În tot momentul! Îmi venea mereu în minte amintirea marii descoperiri. Acolo era comoara ascunsă pe care am căutat-o în cel şapte naţiuni, mărgăritarul preţios din Evanghelie. Mă simţeam un om fericit.

Am trecut opt zile şi vine să mă caute nu don Florencio ci un alt preot, don Emilio Navarro. În conversaţia care a durat câteva ore bune, mi-a dat atâtea amănunte despre viaţa şi spiritul lui Opus Dei.

Mi-a dat şi să citesc un scris al Fondatorului; mi-a zis ca Dumnezeu îl cheamă pe fiecare la locul unde lucrează şi nu este luat nimeni de la locul său pentru că are chemare la Opus Dei, şi prin urmare un preot diecezan va asculta totdeauna de episcopul său. Că nu voi avea nici un superior la Opus Dei de la care aş putea primi spiritul inspirat al părintelui Escrivá şi ajutorul supranatural de a mă sfinţi în exercitarea chemării (ministeriului) având în vedere că aceasta este munca preotului. Mi-a vorbit despre unitatea vieţii, despre importanţa lucrurilor mărunte, despre iubirea vieţii obişnuite, despre unirea cât mai strânsă între preoţi, despre nihil sine episcopo (nimic fără episcop), şi despre multe alte.

Eram de acord în toate şi doream să oficializez dăruirea mea totală cât mai repede. În sfârşit, „Înscrie-mă o dată pentru totdeauna la Opus Dei”. Îmi surâse… ţi îmi zise că după opt zile când se va întoarce don Florencio, şi voi fi vorbit cu el, dar între timp să mă rog mult la Sfânta Fecioară care ne iubeşte mult.

Mi-a lăsat adresa lui don Florencio şi ne-am salutat.

Cât era de frumos totul! Ce frumoasă era această „invenţie” ca un preot diecezan să nu se simtă niciodată singur şi să aibă totdeauna ajutorul uman şi supranatural de care are nevoie. E clar ca aceasta este inspiraţia lui Dumnezeu.

Aceste gânduri şi altele au făcut ca aşteptarea să se prelungească. De ce nu vroiau să mă înscrie când eu am spus peste tot şi la toţi că eram decis cu totul? Din când în când fredonam cântecul „cine speră se disperă” care, apoi continua cu: „va veni, va veni şi bucuria”.

Don Florencio nu mai venea. Eram plecat să-l iau de la gară dar n-a venit. Atunci am luat trenul şi m-am dus la Monterols.

—Ce te aduce aici?

—Cum, ce mă aduce?

M-a îmbrăţişat şi am intrat într-un salonaş. Am stat de vorbă mult timp, iar la ieşire ştiam că trebuie să scriu Părintelui o scrisoare simplă, familiară, prin care să cer să fac parte din Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci.

Atunci mi-am dat seama că pentru a face „parte” nimeni nu te „înscrie”…

—Între timp continuă să te şi să oferi lucrurile (mici) şi când vine o sărbătoare a Sfintei Fecioare care îţi place, scrie scrisoarea.

Am datat-o 5 august 1952. În această zi e sărbătoarea Sfintei Marie a Zăpezilor. E sărbătoarea (hramul) de la „Santa Maria Maggiore” prima bazilică din Occident în cinstea Sfintei Fecioare. O ninsoare (vara, 5 august) a arătat la Roma locul –după ce Conciliul din Efez (431) a definit ca dogmă de credinţă că Maria, Mama lui Isus este cu adevărat Maica lui Dumnezeu.

Voiam să pun dăruirea mea totală în mâinile Sfintei Fecioare, căreia să-i rămân fidel pentru totdeauna. Ea mă va ajuta să rămân fidel.

(Din cartea:Abancay. Un episcop din Anzii peruani, Enrique Pèlach. –Rialp, Spania)