„Un episod plin de mister, pe care omul încearcă în zadar să-l înţeleagă – Dumnezeu care se supune ispitei, care lasă să acţioneze Cel Rău – dar care poate fi meditat cerând Domnului ca să ne facă să înţelegem învăţătura care este conţinută în ea.

Isus ispitit. Tradiţia explică această scenă considerând că Domnul nostru, pentru a ne da exemplu în toate, vrea să fie supus şi ispitei. Şi într-adevăr este aşa, pentru că Isus este om perfect, egal cu noi în toate, în afară de păcat. După cele patruzeci de zile de post mâncând numai – poate – iarbă şi rădăcini şi bând puţină apă, Isus simte foame: foame adevărată, ca aceea a oricărei creaturi. Şi când diavolul îi propune să schimbe în pâine pietrele, Domnul nostru nu numai că refuză alimentul pe care trupul său îl cere, dar îndepărtează de la sine un imbold mai grav, acela de a folosi puterea sa divină pentru a rezolva, dacă se poate spune aşa, o problemă personală.

Aţi remarcat voi înşivă citind evanghelia: Isus nu face minuni în favoarea sa însăşi. Schimbă apa în vin pentru mirii din Cana şi înmulţeşte pâinile şi peştii pentru a sătura mulţimea: dar el îşi câştigă pâinea, ani de-a rândul, cu munca sa. Şi mai târziu, pelerin pe străzile Israelului, trăieşte din ajutorul celor care îl urmează.

Sf. Ioan relatează că, după o lungă călătorie, ajuns la fântâna din Sihar, Isus trimite pe discipolii săi în satul vecin să caute provizii; şi el văzând că se apropie o samariteană îi cere apă, pentru că nu are cu ce să scoată. Trupul său, obosit de drumul lung simte oboseala şi setea. În alte ocazii, pentru a-şi redobândi forţele, adoarme: generozitatea Domnului care se umileşte, care acceptă pe deplin condiţia umană, care nu se foloseşte de puterea sa divină pentru a scăpa de greutăţi sau de efort, ne învaţă să fim puternici, să iubim munca, să apreciem nobilitatea umană şi divină să savurăm consecinţele dăruirii de sine”

Este Isus care trece, 61

În ceasul încercărilor, practică virtutea Speranţei spunând: ca să mă odihnesc întru desfătare mă aşteaptă eternitatea; acum, plin de Credinţă, trebuie ca prin muncă să-mi câştig această odihnă; iar desfătarea, prin durere… Ce nu va fi Iubirea în Cer! Sau, mai bine! Practică Iubirea făcând astfel: vreau să-L mulţumesc pe Dumnezeu, Iubirea mea, îndeplinind în toate Voinţa sa…, ca şi cum nu ar exista nici răsplată, nici pedeapsă, ci doar ca să-I fiu pe plac.

Forja, 1008