În omilia rostită la Pamplona în decursul lunii octombrie, în timpul Sfintei Liturghii celebrate pentru adunarea Prietenilor Universităţii din Navara, el a vorbit despre iubirea umană cu cuvinte mişcătoare. Multe lectore ne-au scris despre emoţia pe care au simţit-o auzindu-l vorbind astfel. Ne va spune acum care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?
Este materia pe care o cunosc bine, prin experienţa mea preoţească directă de mulţi ani şi în multe țări. Majoritatea asociaţilor din Opus Dei trăieşte în starea de căsătorie; pentru ei iubirea umană şi datoriile conjugale fac parte din chemarea divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum divin, o chemare, şi aceasta aduce multe consecinţe cu privire la sfinţirea personală şi apostolat.
De aproape patruzeci de ani predic despre semnificaţia vocaţională a căsătoriei. De câte ori am văzut luminându-se chipul atâtor bărbaţi şi femei, care credeau de neîmpăcat în viaţa lor dăruirea lui Dumnezeu şi o iubire umană nobilă şi pură, mi se părea că spun că viaţa de căsătorie este un drum divin pe pământ!
Căsătoria este făcută pentru ca cei care o încheie să se sfinţească şi să sfinţească şi pe alţii prin ea: de aceea soţii au un har special, care este dat de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat la starea de căsătorie găseşte în ea, cu harul lui Dumnezeu, toate mijloacele necesare pentru a fi sfânt, pentru a se identifica în fiecare zi mai mult cu Isus şi pentru a conduce spre Domnul persoanele cu care trăieşte.
De aceea mă gândesc cu speranţă şi afecţiune la căminele creştine, la toate familiile izvorâte din sacramentul căsătoriei, că sunt mărturii luminoase al marelui mister divin – sacramentum magnum (Ef 5, 32), sacrament mare – al unirii şi al iubirii dintre Cristos şi Biserica sa. Trebuie să facem ca aceste celule creştine ale societăţii să se nască şi să crească cu dorinţa de sfinţenie, conştienţi că sacramentul iniţial – Botezul – dăruieşte deja tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o ducă la desăvârşire de-a lungul drumului său.
Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, adică să fie apostoli; şi că primul lor apostolat trebuie să se realizeze în casa lor. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care este înnăscută în crearea unei familii, în educarea fiilor, în iradierea creştină în societate. Din conştiinţa propriei misiuni depinde în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor: fericirea lor.
Nu trebuie însă să uite că secretul fericirii conjugale este cuprins în lucrurile zilnice, şi nu în fantezii. Constă în descoperirea bucuriei intime de a se reîntoarce la cămin, întâlnirea afectuoasă cu fiii; în munca de fiecare zi la care colaborează toată familia; în buna dispoziţie în faţa dificultăţilor, care sunt înfruntate cu spirit sportiv; şi chiar în a şti să profite de toate progresele oferite de civilizaţie pentru a face casa primitoare, viaţa mai simplă, formarea mai eficace.
Repet cu insistenţă celor ce sunt chemaţi de Dumnezeu să formeze o familie să se iubească mereu; să se iubească cu o iubire pasionată de când erau logodiţi. Are un sărman concept despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie – acela care se gândeşte că iubirea se termină când încep greutăţile şi piedicile pe care viaţa le aduce mereu cu sine. Tocmai atunci legătura de afecţiune se întăreşte. Afluxul supărărilor şi contrarietăţilor nu este capabil să stingă iubirea adevărată: sacrificiul împărţit cu generozitate întăreşte unirea. Cum spune Biblia, aquae multae – multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem (Ct. 8, 7), nu au putut să stingă iubirea.
Colocvii cu Monseniorul Escrivá de Balaguer, 91