Prima paginăDe la RomaA trăi Postul Mare în Anul Credinţei
De la Roma

A trăi Postul Mare în Anul Credinţei

Etichete: Postul Mare, Anul Credinței
Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2013

A crede în caritate trezeşte caritate

"Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1 In 4,16)

Iubiţi fraţi şi surori, celebrarea Postului Mare, în contextul Anului Credinţei, ne oferă o ocazie preţioasă pentru a medita asupra raportului dintre credinţă şi caritate: dintre credinţa în Dumnezeu, în Dumnezeul lui Isus Cristos, şi iubire, care este rod al acţiunii Duhului Sfânt şi ne conduce pe un drum de dăruire faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi.

Credinţa ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu
«La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă...»

Deja în prima mea enciclică am oferit câteva elemente pentru a percepe legătura strânsă dintre aceste două virtuţi teologale, credinţa şi caritatea. Pornind de la afirmaţia fundamentală a apostolului Ioan: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1 In 4,16), aminteam că "la începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă... De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf. 1 In 4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine" (Deus caritas est, 1).

Credinţa constituie acea adeziune personală - care include toate facultăţile noastre - la revelarea iubirii gratuite şi "pasionate" pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi care se manifestă pe deplin în Isus Cristos.

Întâlnirea cu Dumnezeu iubire care cheamă în cauză nu numai inima, ci şi intelectul: "Recunoaşterea lui Dumnezeu cel viu este o cale spre iubire, şi "da"-ul voinţei noastre în faţa voinţei sale uneşte inteligenţa, voinţa şi sentimentul în actul totalizator al iubirii.

Iubirea nu este niciodată «terminată»

Dar acest proces rămâne încontinuu în mişcare; iubirea nu este niciodată «terminată», nici completă" (ibid., 17). De aici derivă pentru toţi creştinii şi, îndeosebi, pentru "operatorii carităţii", necesitatea credinţei, a acelei "întâlniri cu Dumnezeu în Cristos, care provoacă în ei iubirea şi care le deschide spiritul în faţa altuia, astfel încât iubirea lor faţă de aproapele să nu fie impusă, ca să spunem aşa, din afară, ci o consecinţă care derivă din credinţa lor care devine eficace în iubire" (ibid., 31a).

Creştinul este o persoană cucerită de iubirea lui Cristos şi de aceea, mişcat de această iubire - "caritas Christi urget nos" (2Cor 5,14) , este deschis în mod profund şi concret la iubirea faţă de aproapele
Creştinul este o persoană cucerită de iubirea lui Cristos şi de aceea, mişcat de această iubire - "caritas Christi urget nos" (2 Cor 5,14) , este deschis în mod profund şi concret la iubirea faţă de aproapele (cf. ibid., 33). Această atitudine se naşte înainte de toate din conştiinţa că suntem iubiţi, iertaţi, ba chiar slujiţi de Domnul, care se apleacă pentru a spăla picioarele apostolilor şi se oferă pe sine însuşi pe cruce pentru a atrage omenirea în iubirea lui Dumnezeu.

"Credinţa ni-l arată pe Dumnezeul care l-a dat pe Fiul său pentru noi şi trezeşte astfel în noi certitudinea victorioasă că acest fapt e adevărat: Dumnezeu este iubire!... Credinţa care devine conştientă de iubirea lui Dumnezeu ce se revelează în inima străpunsă a lui Isus pe cruce trezeşte la rândul său iubirea. Ea este lumina - în realitate singura - care luminează mereu din nou o lume aflată în întuneric şi care ne dă curajul de a trăi şi de a acţiona" (ibid., 39). Toate acestea ne fac să înţelegem că principala atitudine distinctivă a creştinilor este tocmai "iubirea bazată pe credinţă şi plăsmuită de ea" (ibid., 7).

Caritatea ca viaţă în credinţă

Toată viaţa creştină este un răspuns la iubirea lui Dumnezeu. Primul răspuns este întocmai credinţa ca primire plină de uimire şi recunoştinţă a unei nemaiauzite iniţiative divine care ne precedă şi ne solicită. Şi "da"-ul credinţei marchează începutul unei luminoase istorii de prietenie cu Domnul, care umple şi dă sens deplin întregii noastre existenţe.

Însă Dumnezeu nu se mulţumeşte ca noi să primim iubirea sa gratuită. El nu se limitează să ne iubească, ci vrea să ne atragă la sine, să ne transforme în mod aşa de profund încât să ne facă să spunem cu sfântul Paul: nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine (cf. Gal 2,20).

Când lăsăm spaţiu iubirii lui Dumnezeu, suntem făcuţi asemenea cu el, părtaşi de însăşi caritatea sa
Când lăsăm spaţiu iubirii lui Dumnezeu, suntem făcuţi asemenea cu el, părtaşi de însăşi caritatea sa. A ne deschide la iubirea lui înseamnă a lăsa ca el să trăiască în noi şi să ne facă să iubim cu el, în el şi ca el; numai atunci credinţa noastră devine cu adevărat "activă prin iubire" (Gal 5,6) şi el îşi stabileşte locuinţa în noi (cf. 1 In 4,12).

Credinţa înseamnă a cunoaşte adevărul şi a adera la el (cf. 1 Tim 2,4); caritatea înseamnă "a umbla" în adevăr (cf. Ef 4,15). Cu credinţa se intră în prietenia cu Domnul; cu caritatea se trăieşte şi se cultivă această prietenie (cf. In 15,14 ş.u.). Credinţa ne face să primim porunca Domnului şi Învăţătorului; caritatea ne dăruieşte fericirea de a o pune în practică (cf. In 13,13-17).

În credinţă suntem născuţi ca fii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12 ş.u.); caritatea ne face să perseverăm concret în filiaţia divină aducând rodul Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22). Credinţa ne face să recunoaştem darurile pe care Dumnezeul bun şi generos ni le încredinţează; caritatea le face să rodească (cf. Mt 25,14-30).

Împletirea indisolubilă între credinţă şi caritate

În lumina celor spuse, rezultă clar că nu putem să separăm niciodată sau, chiar, să opunem credinţa şi caritatea. Aceste două virtuţi teologale sunt intim unite şi este greşit a vedea între ele un contrast sau o "dialectică".

De fapt, pe de o parte este limitantă atitudinea celui care pune în mod aşa de puternic accentul pe prioritatea şi caracterul decisiv al credinţei încât să subevalueze şi aproape să dispreţuiască faptele concrete ale carităţii şi s-o reducă pe aceasta la un umanitarism generic. Însă, pe de altă parte, este la fel de limitant a susţine o exagerată supremaţie a carităţii şi a activităţii sale, crezând că faptele înlocuiesc credinţa. Pentru o viaţă spirituală sănătoasă este necesar să fugim atât de fideism cât şi de activismul moralist.

Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu
Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu.

În Sfânta Scriptură vedem cum zelul apostolilor pentru vestirea evangheliei care trezeşte credinţa este strâns legat de grija caritabilă cu privire la slujirea faţă de cei săraci (cf. Fap 6,1-4). Contemplaţia şi acţiunea, simbolizate într-un fel de figurile evanghelice ale surorilor Maria şi Marta, în Biserică trebuie să coexiste şi să se integreze (cf. Lc 10,38-42).

Prioritatea numărul 1

Prioritatea revine mereu raportului cu Dumnezeu şi adevărata împărtăşire evanghelică trebuie să se înrădăcineze în credinţă. De fapt, uneori se tinde să se circumscrie termenul "caritate" la solidaritate sau la simplul ajutor umanitar.
Operă maximă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului". Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu

În schimb este important să ne amintim că operă maximă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului". Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală promovare a persoanei umane.

Aşa cum scrie slujitorul lui Dumnezeu papa Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio, vestirea lui Cristos este primul şi principalul factor de dezvoltare (cf. nr. 16). Adevărul originar al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, trăit şi vestit, deschide existenţa noastră să primească această iubire şi face posibilă dezvoltarea integrală a omenirii şi a fiecărui om (cf. Caritas in veritate, 8).

În substanţă, totul porneşte de la iubire şi tinde la iubire. Iubirea gratuită a lui Dumnezeu este făcută cunoscută prin vestirea evangheliei. Dacă o primim cu credinţă, primim acel prim şi indispensabil contact cu divinul capabil să ne facă "să ne îndrăgostim de iubire", pentru a locui şi a creşte după aceea în această iubire şi a o comunica altora cu bucurie.

Referitor la raportul dintre credinţă şi faptele de caritate, o expresie din Scrisoarea către Efeseni a sfântului Paul rezumă probabil în cel mai bun mod corelaţia lor: "Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Dar noi suntem opera lui, creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să trăim în ele" (2,8-10).

Se percepe aici că toată iniţiativa mântuitoare vine de la Dumnezeu, de la harul său, de la iertarea sa primită în credinţă; dar această iniţiativă, departe de a limita libertatea şi responsabilitatea noastră, mai degrabă le face autentice şi le orientează spre faptele carităţii.

Acestea nu sunt îndeosebi rod al efortului uman, din care să se scoată laudă, ci se nasc din credinţa însăşi, izvorăsc din harul pe care Dumnezeu îl oferă din belşug. O credinţă fără fapte este ca un pom fără roade: aceste două virtuţi se implică reciproc.

Postul Mare ne invită tocmai, cu indicaţiile tradiţionale pentru viaţa creştină, să alimentăm credinţa printr-o ascultare mai atentă şi prelungită a cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la sacramente şi, în acelaşi timp, să creştem în caritate, în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, şi prin indicaţiile concrete ale postului, pocăinţei şi pomenii.

Prioritatea credinţei, primatul carităţii

Ca orice dar al lui Dumnezeu, credinţa şi caritatea conduc din nou la acţiunea unicului şi aceluiaşi Duh Sfânt (cf. 1 Cor 13), acel Duh care strigă în noi "Abba! Tată!" (Gal 4,6) şi care ne face să spunem: "Isus este Domnul!" (1 Cor 12,3) şi "Maranatha!" (1 Cor 16,22; Ap 22,20).

Credinţa înrădăcinează în inimă şi în minte convingerea fermă că tocmai această iubire este unica realitate victorioasă asupra răului şi asupra morţii
Credinţa, dar şi răspuns, ne face să cunoaştem adevărul lui Cristos ca iubire întrupată şi răstignită, adeziune deplină şi perfectă la voinţa Tatălui şi milostivire divină infinită faţă de aproapele; credinţa înrădăcinează în inimă şi în minte convingerea fermă că tocmai această iubire este unica realitate victorioasă asupra răului şi asupra morţii. Credinţa ne invită să privim la viitor cu virtutea speranţei, aşteptând încrezători ca victoria iubirii lui Cristos să ajungă la plinătatea sa.

La rândul ei, caritatea ne face să intrăm în iubirea lui Dumnezeu manifestată în Cristos, ne face să aderăm în mod personal şi existenţial la dăruirea totală şi fără rezerve a lui Isus Tatălui şi fraţilor. Revărsând în noi caritatea, Duhul Sfânt ne face părtaşi de dăruirea proprie a lui Isus: filială faţă de Dumnezeu şi fraternă faţă de orice om (cf. Rom 5,5).

Raportul care există între aceste două virtuţi este analog cu acela dintre două sacramente fundamentale ale Bisericii: Botezul şi Euharistia. Botezul (sacramentum fidei) precedă Euharistia (sacramentum caritatis), dar este orientat spre ea, care constituie plinătatea drumului creştin.

În mod analog, credinţa precedă caritatea, dar se revelează genuină numai dacă este încoronată de ea. Totul porneşte de la umila primire a credinţei ("faptul de a ne şti iubiţi de Dumnezeu"), dar trebuie să ajungă la adevărul carităţii ("faptul de a şti să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele"), care rămâne pentru totdeauna, ca împlinire a tuturor virtuţilor (cf. 1 Cor 13,13).

Preaiubiţi fraţi şi surori, în acest timp al Postului Mare, în care ne pregătim să celebrăm evenimentul crucii şi al Învierii, în care Iubirea lui Dumnezeu a răscumpărat lumea şi a luminat istoria, vă doresc vouă, tuturor, să trăiţi acest timp preţios reînsufleţind credinţa în Isus Cristos pentru a intra în însuşi circuitul său de iubire faţă de Tatăl şi faţă de orice frate şi soră pe care-i întâlnim în viaţa noastră. Pentru aceasta înalţ rugăciunea mea către Dumnezeu, în timp ce invoc asupra fiecăruia şi asupra fiecărei comunităţi binecuvântarea Domnului!

Vatican, 15 octombrie 2012

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu (www.ercis.ro)