Prima paginăDocumentațieDeclaraţii Papa Francisc salută tinerii din Conferința UNIV 2013
Documentație
Declaraţii

Papa Francisc salută tinerii din Conferința UNIV 2013

Papa Francisco

Etichete: Papa, Universitate, Săptămâna Mare, Francisc
  Roma, 27 martie 2013. În audienţa generală de miercuri, Papa le-a mulțumit călduros tinerilor care partecipă la cea de-a 46-a Conferință UNIV 2013. Este vorba de o inițiativă promovată de către Sf. Josemaría Escrivá și la care, acest an, a adunat la Roma mai mult de trei mii de tineri din toată lumea. "Prin prezența voastră în lumea universitară, fiecare dintre voi poate realiza ceea ce a cerut Sf. Josemaría Escrivá: Tocmai în mijlocul celor mai banale lucruri materiale trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii, a zis Sfântul Părinte.

Text intreg al catehezei Papei:

Fraţi şi surori, bună ziua!

Sunt bucuros să vă primesc la această primă audienţă generală a mea. Cu mare recunoştinţă şi veneraţie preiau "ştafeta" din mâinile iubitului meu predecesor Benedict al XVI-lea. După Paşte vom relua catehezele Anului Credinţei. Astăzi aş vrea să mă opresc puţin asupra Săptămânii Sfinte. Cu Duminica Floriilor am început această Săptămână - centru al întregului an liturgic - în care îl însoţim pe Isus în Pătimirea, Moartea şi Învierea sa.

Dar ce poate să însemne pentru noi a trăi Săptămâna Sfântă? Ce înseamnă a-l urma pe Isus pe drumul său pe Calvar spre Cruce şi spre Înviere? În misiunea sa pământească, Isus a străbătut drumurile din Țara Sfântă; a chemat douăsprezece persoane simple pentru ca să rămână cu El, să împărtăşească drumul său şi să continue misiunea sa; le-a ales din poporul plin de credinţă în promisiunile lui Dumnezeu. A vorbit tuturor, fără deosebire, celor mari şi celor umili, tânărului bogat şi văduvei sărace, celor puternici şi celor slabi; a adus milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu; a vindecat, a consolat, a manifestat înţelegere; a dat speranţă; a dus tuturor prezenţa lui Dumnezeu care se interesează de fiecare bărbat şi de fiecare femeie, aşa cum face un bun tată şi o bună mamă faţă de fiecare dintre copiii săi. Dumnezeu nu a aşteptat ca noi să mergem la El, ci El e cel care a venit către noi, fără calcule, fără măsuri. Dumnezeu este aşa: El face mereu primul pas, El vine către noi. Isus a trăit realităţile zilnice ale oamenilor cei mai obişnuiţi: s-a emoţionat în faţa mulţimii care părea o turmă fără păstor; a plâns în faţa suferinţei Martei şi Mariei datorită morţii fratelui Lazăr; a chemat un vameş ca discipol al său; a îndurat şi trădarea unui prieten. În El, Dumnezeu ne-a dat certitudinea că este cu noi, în mijlocul nostru. "Vulpile - a spus El, Isus - au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul" (Mt 8,20). Isus nu are casă deoarece casa lui este lumea, suntem noi, misiunea sa este de a le deschide tuturor porţile lui Dumnezeu, de a fi prezenţa de iubire a lui Dumnezeu.

În Săptămâna Sfântă noi trăim culmea acestui drum, a acestui plan de iubire care străbate toată istoria raporturilor dintre Dumnezeu şi omenire. Isus intră în Ierusalim pentru a face ultimul pas, în care rezumă toată existenţa sa: se dăruieşte total, nu ţine nimic pentru sine, nici măcar viaţa. La Ultima Cină, cu prietenii săi, împărtăşeşte pâinea şi împarte potirul "pentru noi". Fiul lui Dumnezeu ni se oferă nouă, încredinţează în mâinile noastre Trupul său şi Sângele său pentru a fi mereu cu noi, pentru a locui în mijlocul nostru. Şi în Grădina Măslinilor, precum şi în procesul din faţa lui Pilat, nu opune rezistenţă, se dăruieşte; este Slujitorul suferind prevestit de Isaia care se despoaie de sine însuşi până la moarte (cf. Is 53,12).

Isus nu trăieşte această iubire care conduce la sacrificiu în mod pasiv sau ca pe un destin fatal; desigur, nu ascunde profunda sa tulburare umană în faţa morţii violente, ci se încredinţează cu încredere deplină Tatălui. Isus s-a încredinţat de bunăvoie morţii pentru a corespunde iubirii lui Dumnezeu Tatăl, în perfectă unire cu voinţa sa, pentru a demonstra iubirea sa faţă de noi. Pe cruce Isus "m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20). Fiecare dintre noi poate să spună: M-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine. Fiecare poate să spună acest "pentru mine".

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Înseamnă că acesta este şi drumul meu, al tău, al nostru. A trăi Săptămâna Sfântă urmându-l pe Isus nu numai cu înduioşarea inimii; a trăi Săptămâna Sfântă urmându-l pe Isus înseamnă a învăţa să ieşim din noi înşine - aşa cum spuneam duminica trecută - pentru a merge în întâmpinarea celorlalţi, pentru a merge spre periferiile existenţei, să mergem noi cei dintâi către fraţii noştri şi surorile noastre, mai ales cei mai de departe, cei care sunt uitaţi, cei care au mai mare nevoie de înţelegere, de consolare, de ajutor. Este atâta nevoie să ducem prezenţa vie a lui Isus milostiv şi bogat în iubire!

A trăi Săptămâna Sfânt înseamnă a intra tot mai mult în logica lui Dumnezeu, în logica Crucii, care nu este înainte de toate aceea a durerii şi a morţii, ci aceea a iubirii şi a dăruirii de sine care aduce viaţă. Înseamnă a intra în logica Evangheliei. A-l urma, a-l însoţi pe Cristos, a rămâne cu El cere o "ieşire", ieşire. A ieşi din noi înşine, dintr-un mod de a trăi obosit şi obişnuit de a trăi credinţa, din tentaţia de a ne închide în propriile scheme care ajung să închidă orizontul acţiunii creative a lui Dumnezeu. Dumnezeu a ieşit din el însuşi pentru a veni în mijlocul nostru, şi-a aşezat cortul său printre noi pentru a ne aduce milostivirea sa care mântuieşte şi dăruieşte speranţă. Şi noi, dacă vrem să-l urmăm şi să rămânem cu El, nu trebuie să ne mulţumim să rămânem în ţarcul celor nouăzeci şi nouă de oi, trebuie "să ieşim", să căutăm împreună cu El oaia rătăcită, pe cea mai de departe. Amintiţi-vă bine: să ieşim din noi, ca Isus, aşa cum Dumnezeu a ieşit din el însuşi în Isus şi Isus a ieşit din el însuşi pentru noi toţi.

Cineva ar putea să-mi spună: "Dar, părinte, nu am timp", "am atâtea treburi de făcut", "este dificil", "ce pot să fac eu cu puţinele mele forţe, chiar cu păcatul meu, cu atâtea lucruri?". Adesea ne mulţumim cu câteva rugăciuni, cu o Liturghie duminicală distrată şi nestatornică, cu vreun gest de caritate, dar nu avem acest curaj de "a ieşi" pentru a-l duce pe Cristos. Suntem un pic ca sfântul Petru. Imediat ce Isus vorbeşte despre pătimire, moarte şi înviere, despre dăruire de sine, despre iubire faţă de toţi, Apostolul îl ia deoparte şi îi face reproşuri. Ceea ce spune Isus tulbură planurile sale, apare inacceptabil, pune în dificultate siguranţele pe care şi le construise, ideea sa despre Mesia. Şi Isus îi priveşte pe discipoli şi îi adresează lui Petru probabil unul din cuvintele cele mai dure din Evanghelii: "Mergi în urma mea, Satană, căci tu nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mc 8,33). Dumnezeu gândeşte mereu cu milostivire: este Tatăl milostiv! Dumnezeu gândeşte ca tatăl care aşteaptă întoarcerea fiului şi îi iese în întâmpinare, îl vede venind când încă este departe... Asta ce înseamnă? Că în fiecare zi mergea să vadă dacă fiul se întoarce acasă: acesta este Tatăl nostru milostiv. Este semnul că îl aştepta din inimă pe terasa casei sale. Dumnezeu gândeşte ca samariteanul care nu trece pe lângă cel nenorocit compătimindu-l sau privind în altă parte, ci ajutându-l fără să ceară nimic în schimb; fără a întreba dacă era evreu, dacă era păgân, dacă era samaritean, dacă era bogat, dacă era sărac: nu întreabă nimic. Nu întreabă aceste lucruri, nu întreabă nimic. Merge în ajutorul său: aşa este Dumnezeu. Dumnezeu gândeşte ca păstorul care îşi dăruieşte viaţa pentru a apăra şi a salva oile.

Săptămâna Sfântă este un timp de har pe care Domnul ni-l dăruieşte pentru a deschide porţile inimii noastre, ale vieţii noastre, ale parohiilor noastre - ce mâhnire cu atâtea parohii închise! - ale mişcărilor, ale asociaţiilor, şi "a ieşi" în întâmpinarea celorlalţi, a ne apropia noi pentru a duce lumina şi bucuria credinţei noastre. A ieşi mereu! Şi asta cu iubire şi cu tandreţea lui Dumnezeu, în respect şi în răbdare, ştiind că noi punem mâinile noastre, picioarele noastre, inima noastră, dar după aceea Dumnezeu e cel care le călăuzeşte şi face rodnică orice acţiune a noastră.

Vă doresc tuturor să trăiţi bine aceste zile urmându-l pe Domnul cu curaj, purtând în noi înşine o rază a iubirii sale la cei pe care îi întâlnim.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu (www.ercis.ro)